Cuvântul sclavie (provenit din latinescul medieval sclavus < slavus) desemnează condiția umană a persoanelor care lucrează pentru un stăpân, fără remunerație și fără a dispune de orice fel de drepturi asupra propriei persoane. Sclavii trebuie să îndeplinească fără dezacord sau obiecție toate ordinele stăpânului, de la naștere sau capturar până la moarte sau eliberare. Din punct de vedere istoric, sclavia înseamnă, prin definiție, negarea egalității între oameni.
Primele izvoare istorice și documente care atestă prezența sclaviei într-o mare civilizație sunt cele din Sumeria (Mesopotamia), însă într-o formă limitată. În Egiptul Antic, mai ales în perioada Noului Regat (1550-1070 Î.e.n.), un mare număr de sclavi deținuți de cineva din clasa de mijloc caracteriza o deosebită importanță socială. Cei mai mulți indivizi deveneau sclavi în urma capturării lor în timpul războaielor, prin cucerirea teritoriilor locuite sau prin răpire. Sclavia ca practică socială și economică s-a dezvoltat în Antichitatea greco-romană. Între secolele V î.e.n. și I e.n. sclavia romană a cunoscut o perioadă de puternică dezvoltare și extindere. Victoriile și cuceririle Romei au dus la un influx stabil de sclavi. Se poate afirma așadar, că „orice mare imperiu din istoria omenirii s-a bazat pe munca sclavilor”.
Sclavia a reapărut pe o scară largă, după modelul roman, în lumea musulmană și în Bizanț. La sfârșitul secolului al XV-lea, însă, sclavia propriu-zisă era aproape eradicată în Europa. În schimb, după ce sclavia a cunoscut un declin foarte lent în perioada Evului Mediu, aceasta a fost înlocuită treptat de feudalism.
Odată cu descoperirea (1492) și cucerirea Americii, negustorii și exploratorii europeni aveau nevoie de mână de lucru ieftină. La început, au fost înrobite așezările populațiilor și triburilor indigene americane, însă legislația spaniolă, fundamental catolică, a interzis curând această practică. Acest fapt a determinat importarea sclavilor africani, care aveau o rezistență fizică mai mare, și care proveneau din societăți ce, în plus, acceptau, practicau și mențineau ele însele sclavia.
Până în secolul al XVII-lea s-a înregistrat o creștere majoră în numărul de sclavi, datorită importanței acestora pe plantațiile agricole de mare întindere din America de Nord, America de Sud și în special în Insulele Caraibe, zonă extrem de propice pentru negoțul cu sclavi. Această dezvoltare a comerțului negru a fost însoțită, în cele mai multe cazuri, de un predominant sentiment rasist: sclavii negrii, și nu numai, erau considerați ființe inferioare, fără drepturi – din punct de vedere juridic ei fiind simple obiecte sau bunuri neglijabile, și erau adeseori comparați cu animalele sau cu vitele; devenise un obicei răspândit să fie exploatați la maximum în condiții deosebit de severe (abuzuri fizice, verbale, emoționale sau sexuale) până la moarte. Se consideră că mai mult de 50.000 de africani erau luați ca sclavi și transportați pe an, numai în America de Nord, în secolul XVII.
În ciuda intrării în vigoare a nenumărate convenții cu privire la sclavie și a interzicerii oficiale în aproape toate țările lumii, sclavia continuă să existe la nivel mondial, la scală mare, atât în forma sa tradițională, cât și în forma sa modernă. Conform unui studiu publicat în anul 2016 există, încă, 45 de milioane de sclavi în toată lumea. Asta reprezintă un număr mai mare ca în orice altă perioadă a istoriei omenirii. De asemenea, în lumea întreagă, există în jur de 3 milioane de sclavi sexuali, în mare parte femei, însă și bărbați sau copii care sunt obligați să întrețină raporturi sexuale fără consimțământ sau refuz. Aceste practici și abuzuri abominabile sunt considerate unele dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului din perioada contemporană.
Abolirea sclaviei în România
Sclavia a existat pe teritoriul României de astăzi înainte de întemeierea principatelor Țării Românești și Moldovei în secolele XIII-XIV, până când a fost eliminată în etape în timpul anilor 1840 și 1850, și de asemenea până în anul 1783 în Transilvania și Bucovina. Majoritatea sclavilor erau de etnie romă. În special în Moldova au existat și sclavi de etnie tătară, probabil prizoneri capturați din timpul războaielor cu tătarii nogai și crimeeni.
Originile exacte ale sclaviei în Principatele Dunărene (Moldova și Țara Românească) sunt necunoscute. Istoricul Nicolae Iorga a asociat sosirea romilor cu invazia mongolă în Europa din anul 1241 și a considerat sclavia ca fiind vestigiul acelei ere, românii luând romii de la mongoli ca sclavi și păstrând statutul lor. Alți istorici consideră că au fost înrobiți în timp ce au fost capturați în timpul luptelor cu tătarii. Practicile de înrobire a prizonierilor au putut fi, de asemenea, luate de la mongoli. Identitatea etnică a “sclavilor tatari” nu este cunoscută, ei putând să fi fost tătari capturați ai Hoardei de Aur sau sclavii tătarilor și cumanilor.
Sclavii erau deținuți de boieri, de mănăstirile creștin-ortodoxe sau de stat. Inițial, aceștia erau exploatați doar ca fierari și lucrători agricoli, dar când principatele au devenit din ce în ce mai urbane, din ce în ce mai mulți sclavi erau folosiți ca muncitori casnici.
Sclavii erau considerați proprietatea personală a stăpânului, care avea puterea de a îi pune la treabă, de a îi vinde sau de a îi schimba pentru alte bunuri iar posesiunile sclavilor (de obicei bovine) erau de asemenea la dispoziția stăpânului.
Căsătoria între doi sclavi era permisă doar cu acordul celor două părți, anume respectivii stăpâni ai fiecărui sclav, de obicei printr-un acord financiar care a dus la vânzarea unui sclav celuilalt proprietar sau printr-un schimb.
Cu toate că în Muntenia, Codul penal al anului 1818 preciza faptul că “Toti romii sunt născuți robi” și că “Romii fără stăpân sunt proprietatea statului”, există totuși un număr de sclavi care nu erau romi și romi care nu erau sclavi ce proveneau din familii înstărite ce au reușit să își răscumpere sclavia.
Sclavii romi nu erau incluși în recensămintele fiscale și, ca atare, nu există statistici fiabile despre aceștia, cu excepția sclavilor deținuți de către stat. Cu toate acestea, au existat mai multe estimări din secolul al XIX-lea. Estimările pentru populația de sclavi au avut tendința de a oscila între 150.000 – 200.000 de persoane, reprezentând circa 10% din populația celor două principate. La momentul desfintarii sclaviei, în cele două principate s-au numărat între 200.000 și 250.000 de romi, reprezentând 7% din populația totală.
Anul | Sursa | Moldova | Țara Românească |
1819 | Dionisie Fotino | – | 120.000 |
1837 | Mihail Kogălniceanu | 200.000 | |
1838 | Félix Colson | 139.255 | 119.910 |
1844 | Ferdinand Neigebaur | – | 180.000 |
1849 | Paul Bataillard | 250.000 | |
1857 | Jean Alexandre Vaillant | 137.000 | 125.000 |
1857 | Jean Henri Abdolonyme Ubicini | 100.000 | 150.000 |
1859 | Sclavi emancipați | 250.000 |
Sursa: Wikipedia
Abolirea sclaviei a fost efectuată în urma unei campanii a tinerilor revoluționari care au îmbrățișat ideile liberare ale Iluminismului. Drept persoană notabilă printre acești tineri s-a numărat și Mihail Kogălniceanu, care a elaborat legislația referitoare la abolirea sclaviei în Moldova. În 1843, Țara Românească (Valahia) i-a eliberat pe sclavii deținuți, iar până în 1856 au fost eliberați toți sclavii din toate categoriile.
A fost cerută dezrobirea romilor în programul Revoluției din 1848. Luând parte la această revoluție, Iosafat Snagoveanul a fost ales membru în Comisia pentru dezrobirea romilor împreună cu Cezar Bolliac și Petrache Poenaru.
Revoluția din 1848 a fost înfrântă, fapt ce a însemnat sfârșitul procesului de eliberare al romilor sclavi, însă după 8 ani, la 20 februarie 1856, a fost votată “Legiurirea pentru emanciparea tuturor romilor din Principatul Țării Romanesti”. Astfel a fost desființată sclavia romilor particulari, despăgubindu-se pentru fiecare dintre aceștia câte 10 galbeni din Casa fondului de despăgubire. Ei erau obligați să se statornicească și nomazii să se așeze oriunde doresc, cu obligația de a avea locuințe și gospodării proprii.
Așadar, prin votarea acestor legi în Moldova și Țara Românească în anii 1855, respectiv 1856, s-a constituit practic cea din urmă etapă a dezrobirii romilor, fiind prima mare reformă socială prin care cetățenii aceleiași țări aveau aceleași drepturi fără nicio discriminare. La puțin timp, în 1865 s-a desființat sclavia și de pe teritoriul Statelor Unite în urma Războiului Civil American.
În urma abolirii, au existat încercări (atât din partea statului cât și din partea inițiativelor private) de a sedenta nomazii și de a integra romii în societatea românească, dar au avut un succes destul de limitat.
Autori: Augustin Adrian Cristea și Mihai Alin Tudorache – Voluntari Asociația Necuvinte
Surse:
https://www.theroot.com/how-many-slaves-landed-in-the-us-1790873989
https://books.google.ro/books?id=nkVxNVvex-sC&pg=PA95&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false
https://books.google.ro/books?id=8Cw6EsO59aYC&pg=PA4&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false
https://www.britannica.com/topic/history-of-Europe/The-bishops-of-Rome#toc276189
https://www.nytimes.com/2016/06/01/world/asia/global-slavery-index.html?_r=0
no replies