Despre curaj

Aceasta este o poveste despre victorie. E povestea mea, scrisă pe colile unui caiet dictando de un stilou roșu cu penița abia spălată. Cuvintele se așează frumos pe pagină, dar ce urmează să scriu taie adânc în carne vie.

Pe vremea când aveam prima mea călimară eram deja marcată profund. Văd asta în albumul de acasă care mă ilustrează în prima zi de școală: albă, trasă la față, neîncrezătoare și deloc jovială.

E prima dată când am fost rugată să mărturisesc în scris viața mea reală. Mi-am imaginat de multe ori că o voi povesti, mai ales în serile în care mergeam la culcare speriată, de multe ori plângând.

Îmi imaginam că o voi spune polițiștilor, doctorilor (atunci când mama avea vânătăi pe tot corpul și fața umflată), direcției de asistență socială (dacă ea avea cumva să moară), mereu sperând să pot schimba ceva.

Sunt o femeie născută la începutul anilor nouăzeci, crescută în mare parte în București provenind dintr-o familie românească normală cu nimic ieșit din comun. Singurul lucru mai nefiresc poate, este prima mea amintire.

Eram mică, mai multe de patru ani n-aveam iar mama ne citea în timp ce-o alăpta pe sora mea înfășată. N-a terminat de citit povestea niciodată fiindcă tatăl meu a dat năvală peste toate trei și a sugrumat-o în timp ce sora mea strivită plângea. Din acel moment eu n-am mai împietrit atunci când a fost nevoie să lupt.

A fost pentru prima dată când l-am rugat pe tatăl meu să n-o omoare. În timpul ăsta mă băgam în fața ei ca să nu o mai lovească pe ea. Mi-am luat multe palme așa. Mi-am luat multă bătaie oricum.

Eu cred în îngeri și în rugăciuni fiindcă de fiecare dată ne-a salvat ceva. În seara aia s-a închis în baie, a aruncat toate fardurile ei în toaletă în timp ce urla isteric că-i o ”curvă”. Mama n-a umblat niciodată cu altcineva.

La vârsta aia nu înțelegeam nimic, abia mă obișnuiam cu sora mea și nu știam ce înseamnă ”Am să te omor, curvă!”. Am înțeles cumva atunci când le-am trăit.

Când aveam șase ani am început școala, trăind într-un apartament de două camere aproape de Obor, pe o stradă care arăta atunci ca o mahala măruntă. Era mărginită la un capăt de-o vulcanizare auto și o școală, la altul de semințe vândute la cornet și manele.

Între prima și a doua amintire a mea habar nu am ce s-a petrecut, dar știu că tata a bătut-o pe mama din ce în ce mai mult.

Nu pot spune că mi-am iubit părinții în mod egal fiindcă o bună parte din viață mi-am dorit ca tatăl meu să fie închis. Ne bătea pe toate trei neîntrerupt.

El lucra mult, pleca des, se trezea dimineața și venea seara acasă adesea băut.

În seara asta aparte scenariul este aproape la fel, cu mama citind povestea de seara în timp ce ne ținea în brațe sub aripile ei. De data asta, mama avea curele din piele ascunse sub pernele noastre știind bine că urma să o bată.

Când a venit tata acasă era douăsprezece noaptea. A trântit ușa de la cameră și a întrebat-o pe mama cu ochii roșii, bulbucați, abia bolborosind: ”Știi cât e ceasul? E vremea să mori!”

Curelele n-au ajutat-o în fața unui om cu o forță aproape inumană care se purta ca un om posedat.

S-a aruncat la gâtul ei, i-a pus perna pe față iar când a văzut că nu vrea sa moară a trântit-o pe jos între sobă și ușă. A luat-o pe sora mea pe sus și a aruncat-o într-un perete în partea cealaltă a camerei. Ea s-a ascuns sub pat plângând.

Revenind la mama mea, ea fost lovită neîncetat cu ușa în cap și cu pumnii până când a devenit inconștientă. Ea nu iși aduce aminte asta nici acum.

Atunci când și-a revenit un pic și a încercat să fugă, a târât-o pe jos între pian și comodă, i-a dat pumni și picioare până când i-a spart ochiul și nasul.

În timpul ăsta l-am mușcat pe tata de umeri, de mâni și de gât. O lună a purtat amprentele mele dentare.

Când mi-am văzut mama cum moare, i-am înfipt degetele adânc în ochi. Cât el s-a dus la baie blestemând, eu o scuturam pe mama mea care nu mișca. Un înger a intervenit și-atunci fiindcă ea și-a deschis ochii și i-am spus: ”Trebuie să ieși din casă că altfel te omoară!”.

Doar un miracol a făcut ca ea să găsească cheia de la ușă pe un șirag plin. S-a întors și a luat-o pe sora mea de sub pat, în timp ce eu strigam cât mă țineau plămânii ”Ajutor!” în scara blocului. Am avut noroc cu vecinii care ne-au luat la ei sus și au chemat poliția. A refuzat să meargă mai departe cu plângerea fiindcă îl iubea și nu voia să își crească copii fără tată. După aproape o lună ne-am întors cu groază toate trei acasă.

Bătaia nu dispare niciodată, speranța este o iluzie deșartă bazată pe adevăruri simulate, ascunse adânc de mintea noastră.

În timp ce scriu rândurile astea o femeie moare, umilită, snopită în bătaie și fără să poată face ceva. Moare neauzită, îngropată în giulgiul momentelor de groază trăite.

Multă vreme eu și sora mea am avut strânse în două rucsace mici de lângă ușă: haine, jucării, economiile noastre mărunte pentru un bilet de tren și o umbrelă. Erau acolo mereu în cazul în care trebuia să fugim și să nu ne mai întoarcem.

Mi-am dat seama ca mama nu avea niciodată de gând să divorțeze. Mă gândeam că eu aș putea să muncesc, dar sora mea nu are cum să crească fără școala. M-am angajat la 16 ani.

În clasa a 12-a când mă gândeam că plec la facultate și să le las singure în casă cu el am dezvoltat primele atacuri de panică. Îmi era frică de cuțite de bucătărie, de ușile închise cu cheia, de mașinile de pe stradă.

În primul an de facultate am fost internată în spital, am intrat în moarte clinică și am fost resuscitată. La 19 ani am avut cea mai groaznică depresie a mea. Abia atunci mama a divorțat.

Toate relațiile mele cu bărbații au fost disfuncționale. M-am lăsat mereu călcată în picioare căutând aprobarea și afecțiunea unui tată. La 27 de ani ma gândeam să mă sinucind simțind viața ca pe un gol infint, presărat la fiecare pas cu un strop de amărăciune și chin.

Scriu asta la un pahar de vin, în liniște deplină alături de pisica mea. Sărbătoresc un an de când m-am decis să mă vindec și să trăiesc. Asta e victoria mea.

Am aproape treizeci de ani și sunt bine. Asta e mărturia mea care sper să deschidă un drum și nenumărate căi de a salva, ajuta și a da voce acestor femei neauzite. Eu nu sunt o victimă, sunt o învingătoare!

Cu drag,

Fata în Alb